Sfanta Rita de Cascia
Sfanta Rita s-a născut în anul 1381, într-un colţ îndepărtat S.Rita_da_Casciaal Umbriei, la Roccaporena. A crescut în frica de Dumnezeu alături de părinţii ei înaintaţi în vârstă, a căror autoritate a respectat-o atât de mult, încât, pentru a face voinţa lor, a renunţat la gândul de a intra în mănăstire şi a acceptat să se căsătorească cu un tânăr violent şi certăreţ, Paul Ferdinand. Bunătatea ei reuşeşte în cele din urmă, să înmoaie inima soţului, care îşi schimbă viaţa şi obiceiurile, dar nu reuşeşte să facă uitate vechile ameninţări din partea numeroşilor săi duşmani.

Într-o seară, cineva intră speriat în casă şi-i spune Ritei că soţul ei zace mort pe marginea unui drum. Cei doi copii ai lor, de acum mărişori, au jurat să se răzbune; Rita încearcă să-i convingă să renunţe la acest gând, dar a trebuit să-şi dea seama că toate eforturile ei sunt zadarnice, şi atunci a găsit curajul să-L roage pe Dumnezeu să-i cheme la El mai degrabă decât să permită să-şi păteze mâinile cu o crimă. Rugăciunea ei, omeneşte de neînţeles, a fost ascultată. Rămasă fără soţ şi fără copii, Rita se duce şi bate la poarta mănăstirii călugăriţelor augustiniene din Cascia, dar cererea nu i-a fost primită. Întorcându-se în căminul ei pustiu, se roagă fierbinte şi timp îndelungat la cei trei protectori ai săi: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Augustin şi Sfântul Neculai de Tolentino. Şi, într-o noapte, se întâmplă minunea: cei trei sfinţi apar, o invită să-i urmeze, dau la o parte poarta mănăstirii, bine asigurată cu zăvoare şi lanţuri, şi o conduc în mijlocul capelei, unde călugăriţele făceau rugăciunile de la miezul nopţii. Astfel, Rita a fost primită în mănăstire şi a îmbrăcat haina călugărească, împlinindu-şi dorinţa din copilărie de a se dărui cu totul lui Dumnezeu.

Având o devoţiune aparte faţă de pătimile lui Cristos, a dorit să fie părtaşă la suferinţele Domnului, astfel că durerile lui au devenit tema principală a rugăciunilor sale. Isus a ascultat-o şi, în anul 1432, în timp ce era în contemplaţie înaintea crucifixului, a simţit un spin din coroana Lui că s-a înfipt în fruntea ei, producându-i o rană profundă ce a devenit apoi purulentă şi urât mirositoare, obligând-o la o separare de celelalte călugăriţe. La 22 mai 1457, Rita a trecut din această viaţă, rămânând una dintre cele mai invocate figuri ale sfinţeniei, fiind beatificată abia după 180 de ani de la moartea sa şi proclamată sfântă abia după 453 de ani de la moarte. Corpul Ritei nu a fost îngropat niciodată şi nu a cunoscut putreziciunea.

Devoţiunea către sfânta imposibilităţilor, nu a întârziat să se răspândească în întreaga lumea, Sfânta Rita mijlocind pentru noi harurile de care avem nevoie.